ALĂTURĂ-TE BONGACAMS ŞI FĂ BANI

Am înțeles de ce n-o să fac niciodată bani din videochat

Dacă aș mai face videochat vreodată, ar fi independent, ca să scap de comisionul studioului și de proastele care lucrează în videochat.

Aveam 23 de ani și abia terminasem facultatea de informatică. Eram în anul I de master, și începusem și un internship la o multinațională de software. Visam să învăț lucruri faine, să dau peste colegi cu care să pot râde pe bune și să mă umplu de bani, normal. Mulți bani.

În câteva luni, eram deja deprimată. Dădusem peste roboței corporatiști, oameni atât de falși, încât și când râdeau, parcă o făceau la comandă. Cât despre bani, primeam salariul minim pe economie. Nu mi-a luat mult ca să-mi dau seama că n-am ce căuta acolo. Eram naivă. Visam la un fel de aventuri pentru care să fiu și plătită masiv.

 

Spre ghinionul meu, acțiunea de mai devreme a avut loc în Iași, un oraș universitar, cu mulți studenți și multe studente cu visuri mari și ușor de fraierit, și unde studiourile de videochat înfloresc glorios, cu profituri colosale.

Auzisem de nenumărate ori povești despre cum, dacă te bagi în videochat, banii se vor sui morman peste tine. Și, după cum îți spuneam, eram foarte naivă. Am zis să încerc.

 

Cum i-am ales

N-am să le dau numele oamenilor de la studioul de videochat, sper că au ajuns destul de bazați cât să nu aibă nevoie de reclame. Când am ajuns eu la ei, erau un studio abia pornit ca firmă, cu undeva pe la 12 fete angajate.

Pe net își creaseră o imagine tip „noi spunem lucrurile pe bune, știm cum e la alții și nu îți vom promite minciuni ca ei‟. Am vorbit pe un add-on de chat de pe site-ul lor cu Ioana, managera, și am stabilit un interviu.

Am ajuns la ei, într-o vilă din centrul Iașiului. M-au primit în living Ioana, prietenul ei Andrei, care era și manager și șofer pentru fete, și două fete angajate care se hlizeau pe canapea printre ei doi. Eram emoționată și puțin nesigură. A fost o discuție care semăna mai mult cu atmosfera de la o bere cu niște amici. Nicio întrebare rigidă, glume strecurate prin conversație, țigări sudate. Am plecat de acolo cu ideea că mă voi întoarce.

La revenire, mi-au zis că bonusurile alea de la alte firme sunt full bullshit, de-asta ei nici măcar nu promit așa ceva. Și că în alte studio-uri, fetele primesc amenzi din motive idioate, iar programul flexibil există doar în reclame. Păreau atât de sinceri și direcți, că am decis să mă angajez.

 

Prima zi de lucru

După ce mi-au explicat cum funcționează site-ul pe care urma să stau, am intrat în una dintre camerele la alegere. Am stat patru ore online, cu eticheta la profil de „model nou‟, chestie care atrage, automat, mai mulți libidinoși. N-am să uit alea patru ore niciodată. Un șir nesfârșit de camere web cu puli păroase prost luminate.

Ajunsesem la patru oameni simultan. Învățasem formula după care minutele de pe site erau transformate în bani și număram mental fiecare secundă în cenți, euro, și apoi făceam schimbul valutar în lei. Așa mă motivam.

Primul șoc a avut loc când am dat peste un anumit gen de ciudați, cei care mă puneau să mă masturbez și ieșeau fix în mijlocul acțiunii mele, fapt care mă enerva, și mai ales nici nu îl înțelegeam. Fiindcă nici ei nu erau gata. Apoi, am realizat că unii bărbați sunt scârboși de-a dreptul, când am ajuns la bărbații care vor adresa ta, datele tale personale, sau să se căsătorească cu tine, după ce te-au văzut cum te masturbezi zece minute.

Ioana mi-a dat mesaj după primele trei ore și ceva, să mă întrebe dacă mă descurc. Am ieșit în scurt timp de pe site și am mers în living să îi spun personal că sunt ok. Hei, făcusem trei milioane pe ziua aia. Nu era deloc rău, pentru prima mea zi de muncă.

 

Restul zilelor de lucru

După primul succes, am făcut ceea ce orice naivă face: am înmulțit profitul zilei cu 20, ca să-mi calculez câștigul pe o lună. Mare prostie. După acele trei zile în care te bucuri de eticheta de „model nou‟, treaba se înmoaie, la propriu. Nu prea te mai caută așa mulți, au fost multe momente în care stăteam absolut degeaba și câte o oră. Și orele alea îmi scădeau moralul îngrozitor.

Pragurile după care creștea procentul de bani primiți erau imposibil de atins pentru un newbie. Mai simplu spus: produci mai mult => comisionul studioului scade => îți revin ție mai mulți bani. Sincer, mi-am dat silința, am încercat să fiu cât mai profesionistă.

 

Mi-am luat lenjerie sexy, ciorăpei, fundițe și mă machiam mereu (ceea ce fac rar pentru mine), puneam muzică chill pe laptop, să nu sperii oamenii, și zâmbeam așa de mult încât am crezut că voi rămâne cu o veșnică grimasă. Dar profiturile scădeau abrupt. Atât de rău, încât pentru două săptămâni am primit 800 de lei (studioul își lua 50% comision, deci practic produsesem 1 600, dar rămâneam cu jumătate).

După o înmulțire cu doi, mi-am dat seama că e la fel de trist ca și cum aș fi avut un job de căcat la un fast food sau la un call center. Nu era nicio diferență. Poate doar faptul că mâncarea de la fast food nu e chiar așa de scârboasă ca penisurile pe care le vedeam zilnic. Și nici n-aș fi avut dubii legate de cine sunt eu cu adevărat, în timp ce întorceam cartofi pai.

Retrospectiv, aș zice că una dintre marile mele probleme a fost aceea că eram prea „cuminte‟. În momentul în care pe videochat găsești femei cu părul verde, pierce-uri în sfârcuri, care sunt dispuse la orice sau care au zeci de jucării sexuale, nu prea ai niciun avantaj. Eu eram o tipă cute și cam atât.

În plus, știam că nu vreau să fac asta toată viața, iar când am văzut cât de puțini bani erau în joc, chiar nu-mi venea să îi investesc pe toți înapoi în imaginea mea pentru webcam.

 

Cum mi s-a schimbat viața socială

Oamenii din cercul în care intrasem erau de două tipuri. Oamenii ok, cu care puteam schimba două-trei vorbe și mă simțeam bine, și restul – videochat-istele. Printre oamenii ok se numărau Andrei (care era singurul care știa că am făcut și programare), Alex – celălalt șofer și Ioana, care în probleme de videochat știa cam tot ce se putea știi.

Celelalte erau doar tipe insuportabile, care vorbeau despre cum și unde s-au mai frecat, clienți zgârciți, jocuri de pe Facebook, manichiuri cu gel și prostii din astea. Oh, și manelele… Mă scotea din minți că puneau manele în living. Poate aveam eu așteptări prea mari de la viitoarele colege, însă pur și simplu erau niște proaste.

Ăsta a și fost motivul numărul unu pentru care am realizat că mi-e rușine că fac asta. Mă gândeam, „sunt aici zi de zi, printre niște agramate care se înjură cordial cu aere de vedete‟.

Lucrurile au devenit și mai nasole când fetele astea au luat obiceiul să lucreze și din living. Se ajungea la faze de genul: „Andrei, întoarce-te puțin, tre să îi arăt țâțele lu’ unu‟. Mă izolam în cameră când veneam să lucrez. Mi-am improvizat o scrumieră, îmi adusesem niște apă, în așa fel încât să nu am niciun motiv să le văd fețele. Mă simțeam un jeg. Dar măcar eram un jeg mai elevat, care schimbase tramvaiul cu mașină cu șofer, pe care o chemam oricând aveam chef să merg la studio, sau să plec acasă.

În afara cercului, mă simțeam tot un jeg. Mi-a fost teamă să spun cuiva despre ce am început să fac. Îmi mințeam prietenii că încă lucrez la firma de IT, iar ei se mulțumeau cu atât.

I-am spus totuși prietenului meu, fiindcă simțeam că ar cam trebui să știe. N-a avut nimic împotrivă, ba chiar mi-a spus că i se părea hot. Mă simțeam puțin prost chiar și după încurajările lui, dar m-am calmat repede. Hei, chestia chiar m-a ajutat să fiu mai sigură pe mine, și chiar să îi trimit ocazional poze sexy cu mine. Ceea ce nici nu-mi trecea prin cap înainte. El a fost mai fericit, deci și eu la fel.

 

Concluzie: dacă aș mai face asta, ar fi după regulile mele

 

Pot spune că am fost privilegiată de faptul că studioul era abia la început, și oricând aveai chef să vii să lucrezi, era o cameră liberă. Odată ce firmele cresc, flexibilitatea asta dispare. Dar eu veneam când aveam chef. Trebuia doar să anunț ora șoferului, să vină să mă ia și atât.

Partea proastă e că, deși s-au prezentat onest pe net, tot am fost dezamagită. Comisionul e o chestie care m-a futut constant la creier. Trebuia în permanență să împart la doi câștigurile mele. Câștiguri mari aveau doar fetele care lucrau de minimum doi ani, deci trebuia să-ți rupi toate alea, până să ajungi mai sus.

În fine, după cum îți spuneam, mi-am dat seama relativ repede că nu vreau asta. Am stat o lună și câteva zile, pe blat. Adică fără contract de muncă. Urma să mi se facă, dar zilele treceau, Andrei – care se ocupa de acte – găsea alte probleme de rezolvat, și, într-un final, înainte de a-mi da spre semnare hârtia, i-am zis că plec. Nici eu nu voiam să-mi apară pe cartea de muncă meseria asta.

Nu aș zice că n-aș mai face asta niciodată. Poate aș face-o independent, pentru a scăpa de comisionul studioului. Le-am urât atât de tare pe proastele alea, încât mi-am propus să nu fiu în niciun fel ca ele.

Am trecut demult peste etapa de a-mi pune întrebări morale. A fost ce-a fost. Ok, acum merg mai departe. Acum am un job stabil într-o companie IT multinațională, sunt plătită foarte bine pentru ceea ce fac. Îmi permit și să pun ceva bani deoparte, profesez în ceva ce îmi place și îmi permit să mănânc în oraș oricând doresc. La o adică, pot să merg la shopping după un tricou, și să mă întorc cu trei, doar fiindcă așa am avut chef.

Am trecut peste etapa de a mă judeca. Dar voi n-ați putea, dacă ați ști cine sunt. De-aia nu știți.

 

 

Care a fost sau este experienta ta in videochat?

Poti comenta mai jos sau ne poti trimite povestea ta aici https://www.rovideochat.com/submit-news/

 

 

Vrei să îți cumperi un apartament într-un an? Să fii tratată ca o regină și să ai toți bărbații la picioarele tale?

Comments (No)

Leave a Reply